Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător(Sf.IOAN GURA DE AUR)

S-a publicat Aprilie 15, 2011 de theophana

Cuvant la Duminica Floriilor

din “Omilii la Postul Mare”

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta,
cele ce sunt către pacea ta.”
(Lc. 19. 42).


Păcătosul este cel mai nenorocit,
când are pe pământ numai norocire

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.
Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.
Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.
Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?
Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.
Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.
Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.
Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

MIORITTZA reloaded

S-a publicat Aprilie 9, 2011 de theophana

Sleahta de prapaditi pe care poporul i-a ales vor face ce-au facut si stramosii lor, adica sporesc birurile, taie pensii, salarii si mai nou inchid spitale!  . Ne place sau nu, singurul care a stiut sa faca bani a fost Ceausescu.
Dar cum somnul natiunii a nascut monstri, dupa douazeci de ani ne meritam soarta cu varf si indesat. Tacerea si dezinteresul manifestat de nenumarate ori au facut ca sus de tot sa se adune toata scursura societatii romanesti. Noi am dormit, iar ei s-au inmultit si s-au saltat pe culmile puterii. It’s payback time !
Stiti ce ? Tare mi-e teama ca nici de data aceasta romanul nu va pleca la lupta, cu mic, cu mare. Vor iesi cei in nevoie, iar ceilalti se vor supune si vor spune: „Nu ies, pentru ca nu am motive ! Pe mine nu ma doare !” In putinatatea lor, ei nu gandesc ca e chestiune de zile pana cand le va veni randul pe esafod. Proverbiala lasitate a neamului romanesc se va mainfesta si de data aceasta.

Mi-amintesc de vorbele unui istoric – Avem o societate tipic feudala. Nu va mirati, asa este ! Aparitia unor miscari sindicale organizate, a fost mult mai tarziu, in epoca preindustriala. Pe la 1400 breslele au avut un cuvant greu in conducerea burgurilor medievale. Veti spune: E imposibil, suntem in 2010 ! Da, dar nu noi ! Daca am fi urmat o evolutie de tip occidental, probabil ca am fi fost. Din pacate, noi am ramas cu un pattern islamic, specific influentei otomane. Acesta este motivul pentru care Occidentul a ajuns pe Marte, in timp ce Orientul a ramas la nivel de cort confort I [Vezi A.Palmer – Ultima Cruciada]. Orientul nu a evoluat de la un sistem autocratic la unul democratic. Sistemul de organizare autocratic presupune concentrarea puterii in mainle unui grup restrans, care si-o va exercita in mod abuziv, in numele falsei democratii sau a religiei. Birul, haraciul, au fost inventate de persani si preluate apoi de otomani. Ei au condus si dominat un sfert din Europa si jumatate din Asia prin frica.
Si revenind la Tara Romaneasca, romanul este invatat cu birul. El il accepta ca pe ceva firesc, nativ. Singura sa arma, nu este revolta, ci eschiva si lupta de guerila – vezi haiducii. In cei 2000 de ani de evolutie, a devenit maestru in eludat si furat.
Va dati seama ce greu imi este sa pricep astfel de adevaruri, dupa ce jumatate din viata am crescut cu ideea ca statul si legea sunt deasupra ? In ultimii douazeci de ani am realizat ca statul nu este cel care ma protejeaza, ci cel care ma fura. Iar ca sa supravietuiesc, nu trebuie sa respect legea, ci s-o incalc. Unii din fericire au invatat mai devreme, sau n-au uitat …
Cei care vor respecta in continuare legea, vor fi primii sacrificati. Cine ? Cei care fac coada la administratii sa-si plateasca darile.

Daca am fi avut sange latin, cum ne place sa spunem, probabil ca Basescu, Iliescu, si toti acolitii lor ar fi fost demult ingropati, cu un glont in cap.

Azi platim dorinta acerba a lui Basescu de a deveni No.1, de a detine puterea absoluta si de a controla totul: presa, politic, jutitie, interne, administratie. In ultimii sase ani a dezbinat si si-a infiltrat oamenii peste tot – vezi ultima cucerire [Curtea Constitutionala]. Omul acesta este obsedat de putere pana la patologic. Are o minte diabolica si ii pasa de popor cat negru sub unghie. Caracteristica specifica multor romani, de ce sa nu recunoastem.
Din pacate este si prost, pentru ca daca ar fi cunoscut istorie, ar fi stiut ca toti dictatorii s-au bazat fie pe armata [Peron, Pinochet], fie pe popor [Hitler, Stalin, Castro]. Cei care s-au lansat in perioade de criza economica si-au asigurat legitimitatea bazandu-se exclusiv pe masuri economice cu rezultat spectaculos. Ati vazut asa ceva la noi ?
Basescu, daca isi doreste sa mai stea pe tron in urmatorii ani, va trebui sa isi atraga poporul de partea lui, si nu prin vorbe. Daca ati observat, deja se prefigureaza o alta criza, cea politica, intre el si proprii ministri. Mai pe fata, mai prin dos, tipa ca l-au tradat. ” Ati tradat cauza, stiga Castro ! Ati tradat cuceririle socialismului, striga Ceausescu ! M-ati tradat, miseilor, a strigat Lapusneanu !” …Macar astia au avut sange in instalatie.
Weekendurile la Snagov se vor inmulti, si circul va continua. Va veni iarna, contoarele vor fi „mânãrite”, furnizorii vor contracara marind preturile, datoriile se vor strange, taxele se vor inmulti; intr-un final cred ca toti vom ajunge in primavara datori.
Doamne, cat de mult seamana cu ce-mi povestea bunicul !

Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob sa ne unim,

GREUTATEA PACATULUI

S-a publicat Aprilie 7, 2011 de theophana

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un tăran care nu prea venea pe la biserică. Oprindu-l i-a zis:

-Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz? Pot să te ajut cu ceva?

-Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta si…

-Vai, fiule, nu se poate să nu-ti faci timp să vii la biserică, să aprinzi o lumânare si să spui o rugăciune…! Dacă tu nu te gândesti la Dumnezeu si nu cauti ajutorul Său, cum ai vrea să-ti poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poti rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îti dă sănătate, liniste si spor în casă. Însă dacă alegi să faci păcate, mai meriti oare ajutorul Său?

-Dar, părinte, ce păcate am eu? -zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave?

-Fiule – i-a mai spus preotul- orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îti strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar… ia adu-ti aminte, ieri a plouat?

-Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.

-Si azi, de ce ai putut să iesi din casă?

-E, părinte, pentru că de dimineată a iesit soarele si pământul s-a uscat repede.

-Păi, vezi, fiule? Anul trecut tii minte când au fost inundatiile? A plouat 3 zile în sir. Am mai putut noi să iesim atunci din case?

Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Asa mică ai impresia că nici nu-ti poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauti să le îndrepti prin căintă si bunătate, prin rugăciune în sfânta biserică, atunci imediat apare dragostea lui Dumnezeu, care aduce iar liniste sufletului, la fel ca si căldura si lumina soarelui, după o zi cu ploaie. Dar, atunci când ploile se adună si curg unele după altele, când mii si mii de picături, ce par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu mai le poate sta în cale. Tot astfel, dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale si devenim tot mai răi si mai egoisti.

Intră în biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te si închină-te în fata icoanelor si, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor si viata ta va fi un exemplu pentru cei din jur.

„Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului” (Avva Isaia).

ASA M-AI VRUT TU, DOAMNE

S-a publicat Martie 12, 2011 de theophana

Daca-ntr-o tainica vreme
din lut Cineva ma facu
si daca sant om si nu vierme,
o, Doamne, asa ai vrut Tu…

Daca am grai si nu muget
sa spun ce iubesc si ce nu,
si daca am harul sa cuget,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Daca intaia zidire
deplin in pacat se pierdu,
cand totusi mi-ai dat izbavire,
o, Doamne, asa ia vrut Tu.

Daca m-ai scos din neghina,
nu viata-mi urata-Ti placu.
Nu eu am vrut iarasi lumina,
o, Doamne, asa ai vrut Tu.

Iar daca voi merge odata
la Cel ce din Duh ma nascu,
voi spune de-apururea Tata
Te laud c-asa ai vrut Tu!

 

DUMINICA ORTODOXIEI

S-a publicat Martie 12, 2011 de theophana

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Între doi tâlhari, măsură a dreptăţii s-a aflat Crucea Ta: căci unul, prin povara hulei, în iad a coborât, iar celălalt, uşurându-se de păcate, spre cunoaşterea teologiei [a urcat]…” (Tropar din Marele Post, glasul al 9-lea, la slavă).

Aşa se spune despre Crucea Domnului. Măsura dreptăţii s-a aflat între doi tâlhari: trei cruci a înfipt Pilat pe Golgota – [două pentru] doi tâlhari şi [una pentru] Dătătorul vieţii. Dar numai Crucea Mântuitorului a fost izbăvire întregii omeniri, Crucea care stătea la mijloc, ea este arma păcii, biruinţa cea nebiruită – biruinţă asupra diavolului şi asupra morţii. Dintre celelalte două cruci, una a fost mântuitoare pentru cel spânzurat pe ea, cealaltă a fost scară spre iad.

Doi tâlhari erau spânzuraţi pe cruci lângă Domnul Iisus Hristos, unul îl hulise tot timpul şi continua să-L hulească, iar celălalt era cât pe ce să hulească, dar şi-a venit în fire şi, cunoscându-şi păcatele, a strigat către Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Şi i-a răspuns Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Astfel, prin Cruce, prin suferinţă, a ajuns tâlharul cel înţelept să creadă în Hristos Cel răstignit – cum se spune, a crezut spre cunoaşterea teologiei. Iar când Domnul i-a iertat păcatele, acesta L-a cunoscut în El pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, a înţeles că Omul Acela care zace spânzurat fără slavă şi în necinste este slăvitul împărat al slavei, a înţeles că Acela Care pare acum slab şi neputincios este însuşi Atotputernicul Ziditor şi Stăpânilor al întregii lumi. Aşadar, tâlharului spânzurat în partea dreaptă i s-au deschis ochii minţii, ochii sufletului, şi a ajuns la aceasta prin pocăinţă, prin smerenie.

La fel şi Hristos S-a smerit pe Sine mai mult decât toţi oamenii, S-a umilit pentru ca astfel să şteargă şi să nimicească păcatul mândriei lui Adam. La fel şi tâlharul, cunoscându-şi cu smerenie păcatele, I-a cerut Domnului iertare şi, în acest fel, Domnul I S-a arătat în toată slava Sa.

Iar celălalt tâlhar, spânzurat în partea stângă […], L-a hulit tot timpul, L-a hulit pentru că recunoştea că e păcătos, criminal, că a încălcat şi legile omeneşti, şi pe cele dumnezeieşti, dar nu voia să se pocăiască, nu voia să se smerească; şi hulea tocmai legile pe care le încălcase, îl hulea pe însuşi Legiuitorul, Cel Care a dat legile firii, Care a pus în oameni conştiinţa, după care ei îşi scriu legile lor omeneşti, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna în acord cu ea; L-a hulit şi a continuat să-L hulească, până când povara hulei i-a coborât sufletul în iad.

Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În faţa noastră stă Crucea Domnului, cea de-viaţă-dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferinţe, aşa cum a suferit şi Hristos, iar apoi va merge cu Hristos şi în împărăţia Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său. Nu este altă cale, decât să mergem pe urmele Domnului. Şi tâlharul spânzurat în partea dreaptă L-a cunoscut pe Dumnezeu şi L-a urmat cu sufletul. Desigur, nu putea atunci să se transforme printr-un miracol, nu este nevoie de aceasta, ci a mers cu sufletul după Domnul, La recunoscut în El pe Dumnezeu, Care S-a smerit pentru mântuirea oamenilor, şi [tâlharul] s-a smerit, şi-a cunoscut păcatele şi, împreună cu Hristos, a mers în rai. În faţa noastră se află căile celor doi tâlhari. Pe care cale vom merge? Întotdeauna omenirea a urmat o cale sau alta. Crucea Domnului a fost ispită pentru iudei, iar pentru elini, adică pentru păgâni, nebunie. Cum te poţi închina unei unelte de umilire, unui instrument de tortură? Ei nu înţelegeau că prin acest instrument Domnul a izbăvit întreaga omenire de împărăţia diavolului, de împărăţia păcatului, de moartea cea veşnică.

Şi pentru iudei a fost sminteală Crucea Domnului, căci ei doreau să-l vadă pe Mesia al lor ca pe un împărat al slavei, ca pe un împărat pământesc, care să înalţe neamul iudeu. Şi astfel, Crucea pe care era răstignit Hristos era o ispită pentru ei. Sminteală şi nebunie părea răstignirea lui Hristos; cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, iudeilor sminteală, elinilor nebunie, iar pentru noi este Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum ceea ce unora le-a fost spre pieire altora le-a fost spre mântuire.

Crucea Domnului îi împarte pe oameni în două categorii. Astfel, unii au crezut în Hristos, iar alţii s-au împiedicat de piatra de poticnire şi au prigonit Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărei Cap este însuşi Domnul Iisus Hristos. Biserica lui Hristos este Trupul lui Hristos, El însuşi o cârmuieşte şi cu Trupul şi cu Sângele Său dumnezeiesc îi hrăneşte pe credincioşi, pe fiii Bisericii Sale, aşa că trebuie să fim şi noi una cu Hristos, şi cu trupul nostru, şi cu duhul. Ne unim cu trupul cu Hristos prin dumnezeieasca împărtăşanie şi trebuie să ne alipim sufleteşte de El şi să-i urmăm numaidecât poruncile.

Cu toţii păcătuim, dar unii păcătuiesc şi se căiesc, iar alţii hulesc toate poruncile pe care le încalcă. Aşa a fost şi în vechime, când Arie şi alţi eretici au respins dogmele Sfintei Biserici; adesea sufereau atunci credincioşii. Sufereau credincioşii pe vremea conducătorilor nelegiuiţi care îi trimiteau în exil; astfel, Sfântul Atanasie cel Mare, din cei patruzeci şi şapte de ani de episcopat, douăzeci de ani a petrecut în surghiun. Şi alţi episcopi tot aşa au suferit pentru adevăr, au suferit şi mulţi credincioşi; cu toate acestea, în curăţia Ortodoxiei, ei s-au mântuit şi au deschis porţile vieţii veşnice, porţile împărăţiei Cereşti. Adesea biruiau necredincioşii, adesea împilau Biserica lui Hristos, dar apoi le venea vremea pieirii şi a căderii, şi sufletele lor erau trimise nu spre împărăţia Cerească, ci spre chinurile veşnice, în gheenă, la fel cum odinioară Hristos a trimis în iad sufletul lui Irod şi pe al altora, care voiau să-i ia viaţa.

În faţa noastră se află calea mântuirii sau calea pierzării. De Cruce s-au împiedicat şi creştinii în vremea luptelor iconoclaste, când începuse prigoana sfintelor icoane, când au început să fie distruse şi alte odoare, printre care şi Crucea Domnului. Şi era vorba de cei care se numeau pe sine dreptcredincioşi, ba se socoteau şi ortodocşi. Astfel, o sută cincizeci de ani a domnit erezia iconoclastă, până când, în sfârşit, a fost sfărâmată definitiv.

În ziua Biruinţei Ortodoxiei sărbătorim biruinţa lui Hristos asupra iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor. Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării.

La fel resping Crucea Domnului şi iconoclaştii de astăzi – protestanţii şi alţii, care resping sfintele icoane; ei sunt gata să accepte în casele lor orice reprezentări frumoase ale evenimentelor evanghelice, însă neagă cinstirea sfintelor icoane, care ne aduc aminte că mântuirea se dobândeşte pe o cale anevoioasă, pe o cale îngustă pe care a mers însuşi Domnul Iisus Hristos, pe calea luptei cu păcatele şi cu viciile noastre, pe calea postului şi a rugăciunii. Aceasta nu recunosc cei ce doresc să vadă în creştinism doar ceva roz şi splendid, prin care se poate ajunge la fericirea cea veşnică fără nici o silinţă, fără nici o încordare, fără nici un fel de luptă cu propriile păcate. Ei merg pe drumul pe care a mers tâlharul spânzurat de-a stânga: ei tăgăduiesc toate legile pe care le-a dat Domnul cu gura Sa, care i-a trimis pe apostoli să le propovăduiască în întreaga lume; ei tăgăduiesc scrierile şi rânduielile pe care Sfânta Biserică Ortodoxă le păstrează cu sfinţenie.

Şi iată că prin Cruce unii se mântuiesc spre cunoaşterea teologiei, spre cunoaşterea Adevărului veşnic, iar alţii, prin povara hulei, se coboară la chinurile iadului. Această cale largă se află în faţa noastră, a ortodocşilor, şi există şi aici ispite care-i despart pe credincioşi, dacă ei vor şi doresc să meargă pe calea pe care le-a arătat-o Hristos.

Cu toţii păcătuim, cu toţii încălcăm poruncile lui Hristos şi legile Sfintei Biserici, dar unii se recunosc păcătoşi din pricina căderii lor şi se căiesc de greşelile lor, iar alţii, în loc de aceasta, resping înseşi legile şi nu voiesc să li se supună, spun că aceste legi s-au învechit, că nu mai este nevoie de legi, că noi am fi mai deştepţi decât cei care au dat legile Bisericii, pe care însuşi Domnul Hristos le-a dat prin apostolii şi arhiereii Săi. Iată cele două căi care se află în faţa voastră: calea tâlharului înţelept şi calea tâlharului care, prin povara hulei, s-a coborât în iad.

Tot în faţa noastră se află acum şi acele opere nemuritoare. Ei [iconoclaştii de astăzi] sunt gata să accepte imaginile dacă sunt bine pictate, dacă sunt frumoase şi desfată privirea, alţii cinstesc acele icoane în care sfinţii sunt reprezentaţi în suferinţă, unde sunt înfăţişate nevoinţele lor muceniceşti, posturile şi rugăciunile lor şi diverse lucruri neplăcute la suprafaţă, dar frumuseţea lăuntrică se vede în aceste imagini sfinţite. Aceasta este, fraţilor, calea celor doi tâlhari. Unii doresc mântuirea, alţii doresc doar desfătarea în lumea aceasta şi, când nu o primesc, hulesc legile care sunt date pentru mântuirea noastră.

Şi acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă faţă de ele. Cei ce-i sunt credincioşi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului Bisericii – duh dat de însuşi Domnul Dumnezeu – şi îi cheamă şi pe alţii să le urmeze calea.

Este posibil, fraţilor, ca în curând iarăşi să aveţi parte aici de tulburări, şi unii dintre voi să vă cheme să mergeţi pe calea tăgăduirii legilor sfinte şi să vă supuneţi numai legilor stăpânirii omeneşti. Temeţi-vă de această cale! Temeţi-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea veşnică. Cei ce hulesc legile Bisericii îl hulesc pe Hristos însuşi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleaşi legi, pe legile şi pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai înţelepţi ca arhiereii care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mari învăţaţi. Ci să strigăm smeriţi, împreună cu tâlharul cel înţelept: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!”.

Rugaţi-vă pentru iertarea păcatelor. Dacă ne îndepărtăm de legile Bisericii, dacă le încălcăm necontenit, rugaţi-vă ca Domnul să ne miluiască şi, împreună cu tâlharul, să ne ducă în împărăţia Cerească. Atunci nu vom merge pe calea pe care a mers tâlharul nelegiuit, care a rămas nelegiuit până la sfârşit şi s-a coborât în gheenă – de care să ne izbăvească Domnul pe toţi. Amin.

(sursa: Sfantul Ioan Maximovici )

 

LASA-MA SA TE IUBESC

S-a publicat Martie 11, 2011 de theophana

Iată câteva cuvinte care mie mi-au dat mare nădejde şi bucurie. Sper să vă placă. Sunt extraordinare cuvintele si mai ales felul cum vede Dumnezeu relatia cu noi.

 

„Nu imi spune nimic. Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau. Iti cunosc si stiu si lasitatea pacatelor si cu toate acestea iti spun: “Iubeste-ma asa cum esti tu! Da-mi inima ta!” Daca o sa astepti ca sa devii un inger ca sa mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata! Chiar cand esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si in savarsirea sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci Eu nu iti dau voie sa nu ma iubesti. Iubeste-ma asa cum esti tu, in orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau tradare, in ravna sau in uscaciune. Tu iubeste-Ma asa cum esti.

 

Eu vreau sa ma poti iubi din putina si saraca ta inima. Daca astepti pana cand ai sa fii desavarsit ca sa ma poti iubi, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata. N-as putea sa fac eu oare din fiecare fir de nisip un serafim, un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste?! Nu sunt eu Domnul Dumnezeu care a creat toate si pot totul?! Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru mine? Atunci din ce motiv nu ma lasi sa te iubesc? Fiul meu, lasa-Ma sa te iubesc, eu iti vreau inima care este lacasul Meu.

 

Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa chiar pana atunci iubeste-ma asa cum esti tu, fiindca eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat. Nu vreau o dragoste inzvorata si hranita din mandria virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care eu o pot curati oricand. N-am nevoie de virtutile tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.

 

Nu virtutile tale le doresc. Daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat ele ar hrani amorul tau propriu si nu m-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care nu ma cauti si stai departe de mine. Aproprie-te cu dragoste. Unui fier ruginit, flacarile, nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-ma si pacatele se vor arde si tu vei fi fericit. Iubeste-ma nu numai ca sa fii curat, caci asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa ma odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingriji de asta!

 

As putea sa fac prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu, tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care tu te crezi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire si pentru ca sa-ti dau iubirea fara ca tu sa-mi poti da ceva. Nu incerca sa-mi platesti iubirea prin nimic. Asta ma doare atat de mult de la tine. Iubeste-ma in dragostea duhului Meu si fara motive. Numai sta departe de mine. Iti lipeste nu sfintenia pe care eu ti-o pot da, ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat.

 

Astazi eu stau la usa inimii tale ca un cersetor. Eu, singurul, adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept. Grabeste-te sa-mi deschizi prin smerenie. Nu-mi aduce motive intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pe deplin si in adanc, ai muri de durere. Dar ceea ce m-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de Mine, de iubirea pe care o am pentru tine. Crede ca eu pot totul…si tu nu poti nimica fara mine. Doar pacatul esti in stare sa il faci fara ajutorul meu.

 

Sa nu te increzi in tine fara Mine caci astfel o sa fiu nevoit sa te las in cadere in masura in care tu te apreciezi. Nu te framanta ca nu ai virtuti, am sa-ti dau Eu sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si ma primeste in potirul sufletului tau prin trupul si sangele Meu pe care-n dar ti-l dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.

 

Lasa sa curga sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta. Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maicuta. Lasa sa treaca totul prin inima ei curata incat sa poata mijloci pentru tine. Orice s-ar intampla nu astepta nici-decum ca sa devii sfant, ca pe urma sa ma iubesti. In acest fel tu nu mai iubi niciodata. Si acum dute acum. Eu sunt cu tine!”

 

 

Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.

 

VORBIND CU DOMNUL

S-a publicat Martie 4, 2011 de theophana

Grait-am ieri prin lacrimi cu Domnul si i-am spus:
„De noi cum nu ti-e sila, Preascumpul meu Iisus?
Cum nu-ti intorci Tu fata cu sila de la noi
Si cum mai vrei sa suferi faptura de noroi?
Cum vrei sa calce-n lume piciorul Tau curat
Cel care peste aripi de inger a calcat?
Cum poala prea curata, Stapane, n-o feresti,
In tina omeneasca sa nu Ti-o murdaresti?
Cum poti sa suferi, Doamne, miros de putregai,
Cand ai tamaia dulce a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastra, Tu, soare stralucit,
Cum poti sa rabzi ocara, Tu, Domnul prea slavit?
Si cum, fiind caldura iubirilor ceresti,
In inima mea rece Tu vrei sa locuiesti?
Tu, Cel ce stai in ceruri cu mari luminatori,
In iadul meu, Stapane, cum vrei sa Te cobori?
Ca Petru, ani de-a randul Te-am izgonit mereu:
Iesi de la mine, Doamne, ca pacatos sunt eu!
Dar n-ai plecat. Ba inca, cu pasul Tau curat,
Ai coborat tot cerul in iadul meu spurcat.
Cu pasul Tau pe mine de tot m-ai curatit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai stralucit.
Si peste saracia mea goala ai intins
Un colt al hainei Tale si m-ai facut bogat,
Mi-ai dat inel, coroana, porfira de-mparat.
Mi-ai incaput in suflet, Tu, Cel neincaput,
Si sufletul meu, iata, cer nou Tu l-ai facut,
In sufletul meu astazi Tu insuti locuiesti
Cu Maica Preacurata, cu cetele ceresti.
Si pentru toate-acestea, Iisuse preaiubit,
In cerul nou din suflet sa fii in veci slavit.